Pe 1 iunie, Dominic Fritz posta zâmbitor: „La mulți ani, dragi copii!” și se poza în Parcul Copiilor din Timișoara, mândru de evenimentul festiv organizat de primărie. Fast, baloane, imagine.
Ieri, 11 iunie, în același parc, o creangă zdravănă a căzut la doar câțiva metri de locul de joacă. De ce? A bătut un pic vântul. Nu o furtună, nu o vijelie. Un vânt obișnuit. Dacă era un copil acolo? Un părinte? Un bebeluș în cărucior?
Norocul a fost de partea noastră. Dar administrația Fritz nu pare să conteze pe prevenție. Contează pe noroc.
Parcul Copiilor e plin de arbori bătrâni, unii bolnavi, neîngrijiți. Nu se face toaletare, nu se verifică siguranța lor, nu există o minimă intervenție pentru protecția celor mici. E o bombă cu ceas. Și dacă vine o furtună adevărată, nu o adiere? Jumătate din pomi s-ar rupe. Și ce face Primăria? Postează zâmbete.
Dominic Fritz e primar doar în postări. Acolo e campion. În realitate, orașul se degradează. Nu doar infrastructura, ci și siguranța de bază. În loc să verifice dacă parcurile sunt un loc sigur pentru copii, se ocupă de imagine. Între două poze cu baloane, realitatea e ignorată. Iar realitatea lovește. La propriu.
Norocul nu e strategie administrativă. E doar o întâmplare. Ieri a căzut o creangă. Mâine poate cădea un copac. Peste o săptămână, poate un copil.
Cine răspunde? Cine e tras la răspundere pentru lipsa de acțiune? Sau, în Timișoara lui Fritz, trebuie să moară cineva ca să miște cineva?
