Primarul Dominic Fritz anunță cu entuziasm un buget record de peste 2,5 miliarde de lei pentru Timișoara, vorbind despre dezvoltare, eficiență administrativă și investiții masive în infrastructură și educație. În teorie, pare că orașul se îndreaptă spre un viitor luminos. În realitate, însă, cetățenii văd altceva: șantiere neterminate, cartiere ignorate, trotuare distruse și un aparat administrativ tot mai rupt de nevoile reale ale comunității.
Pasajul Solventul este un exemplu perfect. De ani de zile e „aproape gata”. Am auzit de finalizare în fiecare discurs bugetar, dar traficul tot prin gropi și ambuteiaje se desfășoară. La fel și cu stadionul de pe Calea Buziașului – un proiect transformat în poveste cu final necunoscut.
În cartiere, realitatea bate orice prezentare PowerPoint. Acolo unde primăria promite „trotuare mai bune și spații verzi îngrijite”, oamenii încă se luptă cu noroiul, lipsa iluminatului sau gunoaiele neridicate. Ce înseamnă, concret, „20 de milioane în plus”? Câte trotuare s-au reparat anul trecut și câte vor fi reabilitate anul acesta? Răspunsurile lipsesc.
Mai grav este că administrația locală nu reușește nici măcar să întrețină ce are deja. Parcurile și spațiile verzi din oraș arată, în multe zone, jalnic. Iarba e netunsă, bănci rupte, locuri de joacă deteriorate. Ce încredere să mai aibă timișorenii în marile „investiții”, când nici o simplă tundere a ierbii nu mai e realizată la timp?
Primarul afirmă că „paradoxul în administrație este că poți fi mai eficient cu mai puțini oameni, dar care să tragă la căruță. Comozii să plece.”
Realitatea este că administrația actuală e tot mai încărcată cu figuranți și incompetenți cu carnete de partid, care trag la funcții, nu la căruță. Oameni fără experiență sau rezultate palpabile, plantați strategic, în timp ce cei competenți sunt marginalizați.
Educația este din nou „prioritate”, însă multe școli timișorene funcționează în clădiri vechi, cu probleme structurale, cu băi insalubre și fără dotări de bază. Bugetele crescute nu se văd în calitatea actului educațional.
Într-un oraș care a fost Capitală Culturală Europeană, ne așteptam ca viziunea să fie clară, proiectele – bine gestionate, iar administrația – aproape de oameni. Din păcate, între ceea ce spune primarul și ceea ce trăiesc timișorenii e o diferență dureroasă.
Bugetul de 2,5 miliarde poate părea impresionant, dar fără transparență, fără priorități reale și fără rezultate concrete, nu e decât o listă frumos ambalată de promisiuni neonorate.
E momentul ca administrația Fritz să înțeleagă că timișorenii nu mai au răbdare. Cuvintele nu mai țin loc de fapte. Iar încrederea nu se mai câștigă cu postări motivaționale, ci cu rezultate vizibile, în fiecare colț al orașului.
