În grupul intern al șoferilor de la TPT, adevărul e crud și rostit fără filtre. Oamenii care țin orașul în mișcare zi de zi sunt extenuați, nervoși și simt că sunt tratați ca niște vinovați pentru propriile suferințe. „Nu suntem la restaurant, e doar o gustare” a ajuns motto-ul cinic al unei companii care pare convinsă că stomacul șoferului poate trăi din aer condiționat și amenințări cu rapoarte de indisciplină.
Transportul public din Timișoara se laudă cu ambiții europene, dar în autobuz realitatea înjură printre dinți. Șoferii n-au timp nici pentru o pauză la toaletă, dar sunt certați pentru că își amintesc că sunt oameni cu organe, nu software instalat în bord. Așa arată condițiile de lucru „moderne” în care o nevoie biologică e tratată ca un sabotaj la adresa graficului.
Revolta lor e justificată. În jur de 150 de șoferi lipsesc. Asta se simte în fiecare stație, în fiecare interval de așteptare care îți mănâncă nervii, în fiecare autobuz umplut ca o conservă. Iar cei rămași sunt împinși să acopere golurile unui sistem care pare să funcționeze doar în PowerPoint.
Dar șefii? Ei văd totul pe camere. De la distanță, bine instalați în birouri, traficul arată curat, rațional și perfect programabil. Când șoferii spun că graficele sunt rupte de realitate, primesc răspunsul standard: „Dacă nu vă convine, veniți voi să le faceți.” Așa se rezolvă managementul: pe orgoliu, nu pe teren.
În timp ce în interior fierbe frustrarea, la exterior primarul Dominic Fritz servește o poveste cu final fericit. Pe Facebook totul e sub control, flota se reînnoiește, vin autobuze electrice, dispar problemele, deficitul scade, Timișoara devine exemplu european. O poveste frumoasă, spusă exact acolo unde nu se aud oftaturile din cabină.
Șoferii simt că această propagandă cu beculețe electrice e doar un machiaj peste o rană care supurează. Ei trăiesc exact opusul promisiunilor. Au senzația că sunt făcuți mincinoși, în timp ce realitatea lor e ignorată cu o lejeritate dezarmantă. „Pe Facebook totul e perfect. La noi, dacă mănânc un sandwich, sunt tratat ca dușmanul orașului”, spune unul dintre ei.
Și în timp ce orașul este bombardat cu mesaje motivaționale despre „mobilitate durabilă”, șoferii duc zilnic o luptă absurdă între trafic, presiune și lipsa de oameni. Fără respect, fără condiții, fără perspective reale. Și cu un mesaj rece, repetat la nesfârșit de cei de sus: nu contează prin ce treci, important e să dea bine în postări.
Transportul public din Timișoara rezistă doar pentru că încă există câțiva șoferi care strâng din dinți și merg mai departe. Dar oricât i-ai împinge, orice om are o limită. Și limitele lor sunt aproape de capăt.
Poate Primăria ar trebui să lase un pic scenariile de campanie și să facă ceva pentru oamenii care țin orașul în mișcare. Pentru că până când conducerea nu înțelege că un autobuz fără șofer e doar un obiect parcat, Timișoara se va plimba în continuare doar prin basmele de pe Facebook, în timp ce traficul real claxonează disperat în intersecții.
