Se construiește pe bandă rulantă în Timișoara. Fostele zone industriale devin, pe rând, șantiere de blocuri. Fabricile dispar, iar în locul lor răsar cartiere „noi”, care se laudă cu apartamente moderne, parcări subterane și vedere la… alte blocuri. Oficialii locali anunță „proceduri transparente” și „planificări urbane sustenabile”. Dar în spatele acestor planuri, întrebarea simplă și firească persistă: de unde are lumea atâta bani să cumpere atâtea apartamente?
Creditul – cătușele de lux ale clasei medii
Răspunsul evident vine din zona creditării. Băncile și programele guvernamentale, precum „Noua Casă”, fac posibilă cumpărarea unei locuințe cu avansuri mici și datorii întinse pe 30 de ani. Mulți tineri intră în aceste angajamente considerând că e mai înțelept să plătească o rată decât o chirie. Dar în realitate, devin captivi într-un sistem care le consumă o mare parte din venit pentru o locuință care, în multe cazuri, nu oferă nici spațiu, nici confort urban real.
Apartamente, nu acțiuni: investiția preferată a românului
Imobiliarele au devenit un soi de „bancă” alternativă. Cu inflația galopantă și cu o profundă neîncredere în instrumente financiare moderne, mulți români aleg să își investească economiile în apartamente. Nu contează dacă stau în ele sau nu. E un activ fizic, „sigur” și ușor de închiriat. Astfel, dezvoltatorii au clienți chiar și înainte să finalizeze construcția.
Bani din diaspora și bani fără nume
Românii din diaspora trimit miliarde de euro în țară, iar o parte semnificativă din acești bani se duc în imobiliare. Unii își ajută familiile, alții investesc în viitorul propriu. Mai există însă și cumpărători care își „albesc” câștigurile prin investiții în locuințe. Sectorul imobiliar este și rămâne o zonă gri, greu de reglementat, dar foarte atractivă pentru fonduri cu proveniență incertă.
Blocuri multe, infrastructură puțină
Problema reală nu e doar cine și cum cumpără apartamentele, ci ce se întâmplă cu orașul în ansamblu. Transformarea fostelor zone industriale în cartiere nu e greșită în sine, dar modul în care se face – haotic, fără infrastructură de bază, fără spații verzi reale, fără școli și grădinițe suficiente – e o rețetă pentru dezastru urban. Se construiește mult, dar nu neapărat pentru oameni. Ci pentru profit.
Cine face orașul și pentru cine?
Administrația locală pare că vrea să aibă un rol în această „restructurare urbană”, dar e greu de spus dacă mai conduce sau doar validează. Cadrul procedural prezentat recent de Primăria Timișoara pentru transformarea fostelor zone industriale este, în teorie, bine-intenționat. Documentul poate fi consultat aici. Dar cât de mult va conta în fața intereselor imobiliare?
Concluzie:
Timișoara nu mai e un oraș care produce, ci un oraș care se vinde. Industria a fost înlocuită de beton și sticlă, iar în goana după profit se uită exact esențialul: oamenii. Un oraș nu trăiește doar din apartamente vândute, ci din comunități, spații publice vii, infrastructură funcțională și echilibru social. Dacă pierdem asta, am construit doar blocuri – nu un viitor.
