Culiță Chiș nu a fost o problemă profesională pentru Primăria Timișoara. A fost o problemă politică. Din prima zi a fost etichetat drept „omul lui Robu”, iar pentru administrația USR această etichetă a fost suficientă ca să nu mai conteze nici competența, nici experiența, nici legea.
Prima eliminare a fost directă. A fost scos din funcție. Chiș a contestat decizia în instanță și a câștigat. Hotărârea judecătorească a fost clară: Primăria Timișoara trebuia să-l repună pe postul de conducere pe care îl ocupase anterior. Nu pe un post inventat, nu într-o structură nouă, ci exact acolo de unde fusese scos.
Numai că, între timp, acel post fusese ocupat. Potrivit declarațiilor lui Chiș, funcția a fost atribuită unui „userist cuminte”, printr-un concurs despre care acesta afirmă că a fost simulat și aranjat, tocmai pentru a face imposibilă revenirea lui pe poziția stabilită de instanță. În loc să respecte hotărârea judecătorească în litera și spiritul ei, administrația a ales să o ocolească.
Așa a apărut Direcția PLMSTF. Nu ca rezultat al unei nevoi administrative reale, nu ca parte a unei reforme, ci ca soluție de avarie, menită să bifeze formal obligația impusă de instanță, fără a-l readuce pe Chiș acolo unde legea spunea că trebuie să fie. Oficial, era repus într-o funcție de conducere. În realitate, era ținut într-o structură fragilă, ușor de sacrificat.
Din acel moment începe a doua execuție. Una mai atentă, mai „elegantă”, dar mult mai eficientă. Direcția este lăsată fără sprijin real, cu proiecte blocate, avize întârziate, decizii amânate și presiuni constante. Scopul nu mai este ascuns: nu integrarea, ci scoaterea definitivă din joc.
În acest context apare și episodul care spune totul despre stilul de conducere al administrației USR. Într-o scrisoare oficială adresată Consiliului Local, Culiță Chiș consemnează o afirmație atribuită viceprimarului Ruben Lațcău: „I-aș aduna pe toți într-o încăpere și le-aș da foc.”
Nu este relatată ca o glumă și nu apare într-un vid. Apare într-un climat de presiune, intimidare și șantaj administrativ. Spusă de un viceprimar, într-o relație clară de putere, fraza capătă sensul unei amenințări în stil mafiot: nu contează legea, nu contează instanța, contează cine controlează sistemul.
Ruben Lațcău este cel care verbalizează acest stil, dar nu este singurul responsabil. Tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat sub conducerea lui Dominic Fritz. Fritz este primarul care a pierdut procesul. Fritz este primarul care știa exact ce a decis instanța.
Fritz este primarul care a acceptat ocuparea postului printr-un concurs contestat și care a girat soluția PLMSTF. Iar când presiunile au devenit evidente, a ales să tacă. Această tăcere nu este neutră. Este complicitate.
Cazul Chiș nu este singular. Este parte dintr-o practică mai largă. Oricine a îndrăznit să vorbească despre nereguli, fie din STPT, fie din Poliția Locală sau din alte structuri, a fost tratat la fel. Presiune, izolare, hărțuire administrativă. Până când oamenii au fost forțați să plece singuri sau au fost scoși prin proceduri.
Exact același mecanism l-a lovit și pe jurnalistul care a semnalat public aceste nereguli și care, în final, și-a dat demisia pentru a-și putea face meseria din afara sistemului.
Aceasta este „reforma” USR în practică. Nu corectarea problemelor, ci eliminarea celor care le spun. Nu dialog, ci epurare administrativă. Cu concursuri „rezolvate”, cu direcții inventate și desființate, cu hotărâri judecătorești respectate doar cât să nu sară în aer juridic.
Diferența față de alte vremuri este doar forma. Metoda este aceeași. Cine nu e de-al lor, cine vorbește, cine nu tace, este scos din sistem. Prima dată brutal. A doua oară „legal”.
Cazul Culiță Chiș arată limpede că, în Primăria Timișoara, competența nu te salvează dacă nu ești obedient. Iar când justiția obligă administrația să facă un pas înapoi, aceasta găsește rapid ocolirea potrivită.
