L-am cunoscut pe Radu în urmă cu vreo 10 ani. Nu demult se întorsese din Olanda, după nişte ani buni, „pentru că m-am săturat de Beatrix, iar acasă e acasă”. Stăpân de vorbe şi gânduri când cu haz, când cu tâlc, când tăioase că dinţii unui fierăstrău. Stăpân pe viaţa lui, Radu.

Despre pasiunea lui pentru fotografie am aflat repede. Dar a trecut ceva vreme până să îmi arate, cumva reţinut, albumul său despre România. Iar pozele din decembrie 89 le-am văzut de abia acum câteva luni. M-am blocat pentru o clipă. „Radule, unde le-ai publicat?” Mi-a răspuns sec:” Niciunde”. „Păi, de ce?”. M-a privit în ochi câteva secunde. „Păi… de ce aş fi făcut-o? Acolo este revoluţia mea. Şi a altora ca mine. Uită-te şi tu ce a ieşit”. L-am convins, până la urmă, ca bucăţelele de istorie pe care le-a surprins cu aparatul său trebuie împărtăşite. Fusese de vină o prea mare modestie…

Îi mulţumesc lui Radu Grindei pentru fotografiile de acum 25 de ani. Şi îi mulţumesc pentru că mi-a pus la dispoziţie şi amintirile pe care le-a aşternut pe hârtie, la ceva vreme după ce s-au aşezat în mintea şi sufletul lui. Spicuiesc din ele rândurile de mai jos.

Timişoara, 15 Decembrie 1989 revolutie208

Apar manifeste: “Jos Dictatura!”, “Jos tirania ceauşistă!”, “Moarte dictatorului!”. Ora 17.00 – mulţime adunată la casa pastorului Tokes.

Timişoara, 16 Decembrie 1989

Câteva sute de oameni se alătură grupului de la casa pastorului Tokes. Se strigă: „vrem mâncare şi căldură”. Seara apar miliţieni, militari cu scuturi şi câini, maşini de pompieri. Se încearcă alungarea manifestanţilor cu jeturi de apă şi lovituri de bastoane. Manifestanţii aruncă, la rândul lor, cu pietre, sticle şi borcane. S-a dat foc unei maşini de pompieri şi o furgonetă a fost răsturnată. O parte dintre oameni s-au îndreptat spre Comitetul Judeţean de Partid, chemând cu ei pe toţi cei întâlniţi în cale. Manifestaţia ia amploare, se dă foc unui chioşc de ziare şi se aruncă cu pietre. Se strigă: “Jos Ceauşescu!”, “Vrem libertate!”. Se fac arestări.

Timişoara, 17 Decembrie 1989

Ziua cea mai lungă
Apar pe străzi maşini de luptă şi tancuri. Pe Calea Girocului se fac baricade din camioane şi troleibuze. Mai către centru, pe la florărie, aveau să se facă din tramvaie. Se folosesc sticle incendiare, pietre şi răngi când apare a doua coloană mecanizată. Trei tancuri au fost blocate şi incendiate. Întunericul se lăsă rapid peste oraş. Deasupra Catedralei cerul era roşu intens.

Aveam 30 de ani. Mă aflam în mijlocul unui grup de 200-300 de manifestanţi şi ne deplasăm dinspre Catedrală spre Comitetul Judeţean de Partid, ocolind pe la studenţi. Pe drum, alţi oameni s-au alipit grupului; strigăm: „Jos comunismul!”.
Era cam ora cinci când s-a deschis foc asupra noastră, la podul Decebal. Nimănui nu-i venea să creadă… Oamenii alergau disperaţi într-o singură direcţie, înapoi, trecând peste trupurile celor deja căzuţi pe jos. Pe mâna stângă aveam canalul Bega, de cealaltă parte ne străjuia gardul parcului Botanic, iar în faţă aveam cordonul care tocmai trăsese în noi. S-a tras foc cu foc, e drept, la foc automat muream cu toţii în câteva clipe. Adrenalina era la maxim. Nici acum, după ce văzusem că s-a tras în noi, nu ne venea să credem că se va trage! Sună stupid, dar aşa a fost.
Ne-am regrupat şi am apucat-o spre Catedrală. La jumătatea podului Mihai Viteazul s-a deschis din nou focul. Podul era luminat, locul de unde se trăgea era în întuneric. Se vedeau doar focuri la gura ţevii. Au căzut oameni. La dreapta mea se afla o femeie de vreo 60 de ani. Glonţul o lovise drept în frunte. Zăcea nemişcată pe asfalt. Nu ştiam cine trage şi de ce, dar ştiam că acolo erau soldaţi, cu doar o oră în urmă. Morţii şi răniţii de pe pod nu ştiu cine i-a adunat… odată cu împuşcăturile am alergat ca şobolanii, în toate direcţiile.revolutie179 Frica ne copleşise. Ura creştea. Nu doream să fiu martir, preţuiam viaţa, iar ceilalţi trebuie să fi simţit la fel. În timp ce alergam prin spatele Catedralei, mi se amestecau în minte tot felul de imagini şi gânduri. Nimic nu era clar. Nimic nu avea sens. S-a tras şi nu o dată. Singura certitudine ce îmi inundă creierul era că trebuiau să moară oameni… Am traversat şi Parcul Central, apoi şoseaua către restaurantul Cina şi am intrat într-un bloc din spatele cofetăriei Violetă. Am urcat câteva etaje şi am intrat în apartamentul Danei. Întreaga familie era copleşită. Eram atât de speriaţi încât am intrat în baie, mai exact în cadă. Era locul cel mai ferit din casă. Niciunul dintre noi nu făcuse războiul, nu ştiam cum este cu adevărat. Tremuram. Ne-a luat vreo două ceasuri să ne regăsim din nou în picioare, la ferestre. Am plecat acasă după 9 seara, alergând pe străzi întunecate. Foarte puţine apartamente erau iluminate. Locuiam în Circumvalaţiunii, într-un bloc de 4 etaje, cu vederea spre fabrica Fructus, Parcul Botanic, hotelul Continental. Şi aici lumea era terorizată. Cei mai curajoşi puseseră pături în geam, să poată aprinde o luminiţă. Majoritatea însă, stăteau pe întuneric. Am urcat pe acoperişul blocului meu şi de acolo am făcut o altă fotografie. Trasoarele brăzdau cerul. Nu ştiu cât timp am stat întins pe jos. Focurile au încetat dimineaţa, pe la ora 3 şi jumătate.revolutie203

Timişoara, 18 Decembrie 1989

În fabrici se încercau şedinţe de condamnare a „actelor de vandalism” comise de „huligani”. În faţa Operei încă mai fumegau cărţile lui Ceauşescu şi întreaga piaţă era blocată de forţe de ordine. Dar oamenii se strângeau din nou… Au fost clipe de mare solidaritate. Mă bucur că le-am trăit. Cred că teama dispăruse, dorinţa de libertate îi luase locul. Greu de explicat sentimentele trăite atunci. Timişoara era în grevă generală.

Timişoara, 19 Decembrie 1989

Dimineaţa, manifestaţii de masă au loc în mai multe întreprinderi: ELBA,
6 Martie, Electromotor, Azur, Solventul, Spumotim, UMT. Muncitorii de la ELBA cereau armatei să părăsească întreprinderea şi să fie schimbată conducerea. Muncitorii au ieşit în stradă. La Consiliul Popular au loc noi altercaţii între manifestanţi şi organele de represiune.

Timişoara, 20 Decembrie 1989

Muncitorii din marile fabrici timişorene s-au adunat în Piaţa Operei şi a Consiliului Judeţean. „Jos Ceauşescu, vrem libertate!”. De la balconul Operei se vorbea la microfon; s-au scandat lozinci anticeauşiste, s-a cântat, s-au spus rugăciuni şi s-au plâns morţii din zilele trecute. Am auzit pentru prima dată strigându-se din mulţime numele lui Ion Iliescu. Nu auzisem până atunci de el şi habar nu aveam cine putea fi.

Timişoara, 21 Decembrie 1989

Zeci de mii de oameni încă de dimineaţa, în Piaţa Operei. Din balcon s-a citit proclamaţia Frontului Democratic Român. În Gara de Nord au sosit trenuri cu „luptători” din Gărzile Patriotice – veneau din Târgu Jiu, Turnu Severin, Caracal, Motru. Li se spusese că Timişoara a fost invadată de unguri şi trebuie eliberată. Întâmpinaţi de grupuri de revoluţionari, îşi dau seama ce se întâmplă. Nu puţini dintre ei plâng. Oltenii trec de partea timişorenilor. Oamenii se strâng unii pe alţii în braţe.

Timişoara, 22 Decembrie 1989revolutie201

Cacialmaua de la Cimitirul Săracilor
Cadavre din gropi comune au fost deshumate, toată lumea crezând că sunt revoluţionari din zilele trecute. Aveam să văd imagini groteşti. Nu mai văzusem oameni cu burta spintecată de sus până jos, legaţi cu sârmă, cusuţi în bătaie de joc… Am făcut zeci de poze. Mai târziu am aflat că nu aveau de a face cu revoluţia. Erau expuşi intenţionat, pentru a întărâta suflarea din oraş. Atunci însă, credeam cu tărie că forţe bestiale ale securităţii făcuseră această operă hidoasă. Imaginile au ajuns la Bucureşti şi au fost preluate de presa internaţională. Comentariile erau făcute în acelaşi sens.
La ora 12.05, Ceauşescu şi Elena îşi iau zborul cu elicopterul. Victorie! Da, credeam în victoria revoluţiei…

PS: Radu nu a încercat niciodată să obţină titlu de „revoluţionar”. Ar fi fost contra firii lui. Într-un fel, Radu e un paradox. Priveşte cu mâhnire şi dispreţ la multe din cele întâmplate în ultimii 25 de ani, dar rămâne un optimist incurabil. Care continuă să trăiască, să viseze şi să spere cum prea puţini mai ştiu să o facă, parcă… Mulţumesc pentru împărtăşire, Radu!

Spune-ţi opinia civilizat!