DSC_6502

Obiecțiile rezidă în negocierile ce se poartă pentru stabilirea:
– Acordului economic și comercial dintre UE și Canada (Comprehensive Economic and Trade Agreement-CETA);
– Parteneriatului Transatlantic pentru Comerț și Investiții (Transatlantic Trade and Investment Partnership-TTIP) între UE și SUA;
– Acordului TiSA (Trade in Services Agreement-TiSA), care implică 23 de țări și Uniunea Europeană.

Acestea propun eliminarea barierelor în numeroase sectoare ale economiei, stimulând creșterea economică și crearea de locuri de muncă. Prevederile merg, însă, mult mai departe, dincolo de scopul unui acord comercial tradițional, astfel că privesc maximizarea cooperării dintre cele mai mari piețe din lume și deschiderea unui singur spațiu de comerț și investiții.

Riscul este ca educația să fie percepută ca un serviciu comercial, nefiind clar delimitat de celelalte sectoare economice, situație care ar conduce la transformarea învățământului universitar într-o „marfă”. Deși există semnale că statele membre ale UE vor putea decide ce politică aleg cu privire la educație, subiectul nu poate să nu producă îngrijorare în contextul socio-economic românesc. Liberalizarea serviciilor educaționale și intrarea pe piață românească a unor actori „privați“ cu interes deosebit în maximizarea profitului și nu a actului educațional, ar fi dăunătoare societății noastre.

Înainte de toate, trebuie spus că învățământul superior din România este, în ciuda facilităților de studii care există, unul dintre cele mai discriminatorii din Europa. După cum rapoartele publicate la nivel comunitar o arată*, sistemul are dificultăți în a cuprinde studenții care provin din medii vulnerabile social, mediul rural, familii în care părinții nu au studii superioare, familii sărace etc. Rata de cuprindere la studii terțiare în România este una dintre cele mai scăzute din Europa, cu doar aproximativ 20,4% participare la educația terțiară în 2011 și cu o țintă de 26,7% pentru 2020, departe de ținta europeană de 40% (UEFISCDI 2013:29). Lipsa accesului elevilor/tinerilor la o educație mai bună s-ar manifesta în timp prin dezinteres față de propria formare, ceea ce ar mări rata abandonului și analfabetismul de orice tip (funcțional sau informațional). Diminuarea unor asemenea tendințe ar însemna un efort bugetar mai mare, ar crește costurile cu externalizarea serviciilor, conducând la dificultăți în identificarea de resurse extrabugetare într-o economie șubredă.

Aceste date ne obligă să ne gândim la măsuri viabile și funcționale care să mărească accesul tinerilor la învățământ superior. Considerăm, astfel, că nu se poate vorbi despre privatizarea învățământului superior sau despre măsuri care să vizeze doar educația, fără a privi în ansamblu toate măsurile și facilitățile fiscale necesare pentru a permite studenților să studieze.

Privatizările în zona publică a educației sunt încurajate de guverne pentru a-și diminua presiunea bugetară și constrângerile financiare din zona educației, încercând să înlocuiască bugetele publice cu cele private. Trebuie subliniat, însă, faptul că liberalizarea și orientarea mai strictă spre piață este un atac la autonomia și libertatea academică, în sensul în care transformă universitățile în instituții interesate de profit, nu de îndeplinirea unui rol social. Liberalizarea pieței nu înseamnă în mod automat privatizarea educației de stat, stat care are în continuare obligații față de cetățeni. S-ar schimba modul de finanțare de la cel clasic la unul pe vouchere individuale (pentru un anumit număr de studenți). Printre efectele unui asemenea scenariu se numără faptul că selecția celor subvenționați ar fi făcută de stat pe criterii neclare, nu de către universități; instituțiile de învățământ superior ar concura pe atragerea de studenți (cel mai posibil prin scăderea taxelor și a standardelor de calitate); statul nu ar putea controla standardele de calitate. Experiențele anterioare arată că universitățile particulare (cele care au supraviețuit și au fost, în consecință, cele mai serioase) practică taxe sub valoarea costului real pentru un proces educațional de calitate, atrag studenți de slabă calitate și nu oferă condiții de studiu corespunzătoare. Dovada e că nicio universitate privată nu este în categoriile A, B sau C și nu contează sub nicio formă în zona de cercetare.

Acestea fiind spuse, putem identifica două scenarii. Primul, în care se presupune scăderea taxelor și a calității, caz în care vom forma specialiști de slabă calitate și viitori șomeri, fiind un cost social inacceptabil. Într-un al doilea scenariu, statul controlează strict criterii de calitate, presupune creșterea taxelor și scăderea numărului de studenți. Această a doua perspectivă aduce după ea două consecințe negative: suntem o țară cu o pondere extrem de mică de absolvenți de studii superioare la suta de locuitori, iar scenariul de mai sus nu aduce îmbunătățiri pe această direcție; accesul la învățământ superior al tinerilor scade dramatic.

”Alternativa la «privatizarea» învățământului superior public, dacă este să urmărim dezvoltarea și stimularea acestuia, este o mai eficientă alocare a resurselor financiare. Așa cum am subliniat și în alte rânduri, finanțarea universităților în proporție de 50% cantitativ și 50% calitativ ar promova performanța și excelența în educație. Mai mult decât atât, finanțarea pe criterii calitative ar conduce la o curățare a mediului universitar românesc, întrucât 20 – 25 de universități de stat din România și-ar închide porțile, ele fiind doar consumatoare de fonduri, fără a produce valoare adăugată comunității. Procentul de 90% alocat în prezent în baza unor rațiuni pur cantitative nu este unul care să genereze competitivitate, cu atât mai puțin sustenabilitate.

UVT nu se teme de concurență externă. Instituția pe care o reprezint este printre puținele universități din țară care se clasifică onorabil în clasamentele internaționale. Însă, învățământul românesc este printre cele mai ieftine din Europa. Deschiderea de francize universitare presupune investiții majore în infrastructura didactică ce nu pot fi recuperate din nivelul actual al taxelor, pericol care ne-ar duce la generații de tineri mai puțin pregătite, pentru că nu și-ar permite studii superioare. Într-un asemenea context, cercetarea fundamentală este în pericol, universitățile vor deveni instituții de cercetare orientate spre piață, lucru care contravine libertății academice”, spune Rectorul Universității de Vest din Timișoara, prof. univ. dr. Marilen Pirtea.

De curând, și Asociația Universităților Europene (EUA) a luat o poziție de îngrijorare vizavi de acest subiect, subliniind riscul la care ar fi suspuse țările în curs de dezvoltare.

1 COMENTARIU

  1. In perioada cand scoala era scoala, cand aveam examen de admitere la toate liceele si la toate facultatile, orice copil din Romania care invata bine, reusea sa studieze la orice facultate doreste. Si pe urma facea fata in acea facultate pana la capat.
    Este adevarat ca dupa ce lua diploma, era jale, de aceea aceasta generatie este acum in mare parte in strainatate unde o regasim purtand cu brio antetul scolii romanesti.

    Scoala era scoala cand pentru profesori era inca un titlu de onoare sa aiba un mare procent de elevi reusiti la facultate si la Olimpiade.
    Scoala era scoala cand te pregatea pentru viata, cand era exigenta si stimula reusita la invatatura.
    Scoala era scoala cand alegeai liceul la care vroiai sa inveti, te straduiai din rasputeri sa treci examenul si cand reuseai, aveai respect fata de profesori si urmai regulile liceului.
    Dl. director obisnuia sa spuna: nimeni nu te-a obligat sa vii la acest liceu; tu ai ales. Daca vrei sa ramai , respecti regulile, daca nu, n-ai decat sa mergi la scoala profesionala, nimeni nu te tine cu forta intr-un liceu de prestigiu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.