Pe treptele Prefecturii Timiș, sub privirea indiferentă a autorităților, doi bătrâni stau neclintiți. De zile întregi. De săptămâni. Într-o tăcere apăsătoare și o demnitate care îți rupe sufletul, cer doar atât: să li se facă dreptate.
„Mă numesc Iacovoiu Florița, am 74 de ani și mă lupt cu mafia asta care n-au frică nici de Dumnezeu, nici de lege.” Soțul ei, la fel de împovărat, îi este alături. Sunt înarmați doar cu o pancartă scrisă de mână și cu hârtii vechi, care arată clar că ceea ce li s-a întâmplat este o nedreptate strigătoare la cer.
Protestul lor a început în fața Consiliului Județean și a Prefecturii, în momentul în care li s-a luat terenul de lângă casă. „Pe motiv că nu e teren aferent… deși e același teren pe care stăm din 1985. Casa am primit-o de la stat, iar în 1997 am cumpărat-o conform Legii 112.”
Terenul fusese al unui cetățean plecat în Germania și despăgubit de statul român. În lipsa acestuia, casa a fost atribuită de stat și cumpărată legal de soții Iacovoiu. Totul părea în regulă până într-o zi, când fără înștiințare, fără proces-verbal de dezlipire, terenul a fost scos din acte.
„Ei au început să dezmembreze. Fără acordul nostru. Fără să ne întrebe. Numai de la noi au luat peste 1000 de metri pătrați.” Cu ochii în lacrimi, doamna Florița povestește cum a început să meargă pe la toate instituțiile: Primărie, Prefectură, Judecătorie. „Toți dau din umeri. Se plimbă hârtiile de la unul la altul, iar între timp, noi suntem dați afară de pe terenul pe care ne-am crescut copiii. Am ajuns bătaia de joc a statului. Nu mai avem unde merge. Nici avocat nu ne mai ia, că e prea complicat, zic ei… dar pe noi cine ne mai apără?”
În ciuda vârstei și a bolilor, acești doi oameni continuă să protesteze zilnic. Cu lacrimi în ochi și tremur în glas, dar cu o forță morală impresionantă, refuză să accepte nedreptatea.
Oamenii trec pe lângă ei. Unii îi privesc cu milă, alții cu nepăsare. Foarte puțini se opresc să-i întrebe ceva. Cei mai mulți… grăbiți, ocupați, absorbiți de propriile probleme. Dar pe treptele Prefecturii, în fiecare dimineață, stau neclintiți doi bătrâni care refuză să se lase călcați în picioare.
„Vreau să mor știind că n-am fost călcată în picioare fără să zic nimic.”
România lor este aceea a suferinței și a uitării. Dar și a unei rezistențe care rușinează generațiile mai tinere. Ei nu cer mila nimănui. Cer doar ceea ce li se cuvine: respect și dreptate.
