Ilie Stepan, simbolul folkului timişorean

0
595

„Dupa mine, idealul de artist este omul cu credinta in Dumnezeu”.

Ilie Stepan este un simbol al folkului si rockului romanesc. A aparut de la inceputuri, o data cu explozia ritmurilor beat din anii 60; a fondat „Pro Musica” – un grup de marca al anilor 70-„80; a compus „Timisoara” – cel mai frumos imn al Revolutiei din decembrie. Implicat in viata cetatii, artist cu o energie debordanta si o aura speciala, Stepan este unul din putinii pionieri ai rockului care continua sa caute drumuri noi, sa compuna cu aceeasi pasiune, rafinament si forta, cu care a pornit acum mai bine de trei decenii.

„Mi-am dorit cu orice pret sa am o chitara si sa cant intr-o formatie”

Aveam 12 ani cand parintii mi-au cumparat prima chitara, apoi am inceput sa studiez cu profesorul Adrian Popescu. Este cel care a crescut de-a lungul anilor niste chitaristi ce au devenit nume de referinta in muzica noastra: Nicu Covaci sau marele chitarist de jazz, Dan Ionescu. Dupa un an si ceva, le-a spus parintilor mei: „nu va mai pot lua bani, pentru ca n-am ce sa-l mai invat”. Asa ca am continuat singur, pana s-a produs un element de cotitura pentru mine – intalnirea cu profesorul doctor Eduard Pamfil, pe care il consider un ultim renascentist al secolului: fondator de scoala de psihiatrie, pictor, eminent chitarist (a studiat chitara clasica la Paris in perioada interbelica), un om exceptional. Cu domnia sa, am slefuit pret de doi ani ceea ce inseamna chitara clasica. Marturisesc ca acestor doi profesori le datorez foarte mult, pentru ca a sti sa canti la chitara un menuet de Bach sau o lucrare de Berlioz ori Paganini inseamna sa pasesti intr-un univers fantastic, miraculos, ce iti deschide drumuri extraordinare legate de muzica, de armonie.

– Dar marea si frumoasa nebunie a acelor ani era muzica beat, rock-n-roll-ul…

– Da, totul a inceput cu socul produs de filmul „Tinerii”, cu Cliff Richard, si „The Shadows”, film pe care l-am vazut de nenumarate ori. Tin minte ca mai chiuleam de la ore, maturam curtea cinematografului si ne lasau pe gratis in sala, in primul rand. Aveam ochii cat cepele, cu ecranul deasupra capului. Ca si pe prietenul meu, Nicu Covaci de la „Phoenix”, filmul asta m-a marcat foarte mult si din acel moment mi-am dorit cu orice pret sa am o formatie in care sa cant la chitara. Timisoara a fost fara doar si poate un leagan al muzicii moderne in Romania, al muzicii beat, pop, rock. Lucrul asta l-am simtit eu ca adolescent, o data cu explozia aia extraordinara de energie care a insemnat aparitia grupului „Sfintii”, numele sub care a cantat „Phoenix” in prima lor etapa. El a creat o reactie in lant legata de muzica asta de grup: in curand, aproape fiecare scoala isi avea una, doua, trei formatii care-si disputau intaietatea de a canta la reuniunile dansante. Treptat, numarul si valoarea formatiilor a crescut. Se canta la toate nivelele si asta era un lucru extraordinar: „Juniorii” cantau la reuniuni dansante in scoli, cei de „divizia B” – in cluburile muncitoresti, iar la Cantina Universitatii si Cantina Politehnicii aveau concert „Phoenix”, „Cascadele”, „Clasic Xx”, ce erau deja vedete adevarate.

– Cum s-a nascut „Pro Musica”?

– „Pro Musica” s-a nascut in toamna lui 72, dupa ce eu studiasem chitara clasica alaturi de Eduard Pamfil. Primul concert l-am avut pe 15 ianuarie 73, de ziua poetului national, cu piese scrise pe versuri de Eminescu. Din acel concert de debut a ramas o piesa pe care am cantat-o aproape la fiecare spectacol: „Glossa”. In acea prima perioada a grupului, au cantat in „Pro Musica”: Dan Apreotesei, Liviu Butoi, Eugen Iosif, Alex „Boita” Perin, fratii Krauser, iar la violoncel si percutie a venit, de la Liceul de Muzica, Adrian Daminescu. Aveam si joc dramatic, pasaje recitative, la care colaboram cu elevi de liceu, printre care era si Florin Calinescu. In doi ani si jumatate, cat a durat prima etapa a „Pro Musicii”, am reusit lucruri frumoase: o recunoastere nationala, care nu era de colo, premii importante la festivaluri de folk, precum „Primavara baladelor”. Am realizat si o prima opera folk, „Creanga de cires” – erau pe scena vreo 40 de persoane, cu grup simfonic, o lucrare grea, cu toata tineretea pe care o aveam. Era dorinta aceasta de a face lucruri noi, deosebite, era perioada lucrarilor ample, in care „Phoenix”, „Rosu si Negru” si „Sfinx” au realizat opere rock. Treptat, am facut si noi pasul spre rock, dar am decis sa ne despartim pentru o vreme, si in toamna lui 1978 am repus bazele formatiei „Pro Musica”, de aceasta data cu o dotare materiala ce ne putea permite sa ne realizam ambitiile artistice. In acest timp, eu am cantat cu „Progresiv Tm”, una din primele patru formatii din tara la acea ora, din orice clasament. A fost un drum absolut benefic pentru mine, am acumulat mult, am legat multe prietenii, am invatat ce inseamna disciplina de turneu. Timp de douazeci si ceva de zile, erai zi de zi in alt oras, unde sustineai cate doua concerte; peste tot erai apoi invitat la prieteni, nu puteai sa-i refuzi. Dimineata trebuia sa te scoli proaspat, sa te urci in autocar, in drum spre alt oras, si sa o iei de la capat. Cu „Progresiv Tm” si cu „Pro Musica” am cantat peste tot, in toate orasele, in tot ce inseamna Romania.

– Cum era privit in anii 70 un muzician rock de prima linie? Aveati un statut special, erati celebru?

– Au existat mereu autografe, sali pline, prieteni peste tot pe unde mergeam, dar, sincer, eu la intrebarea asta nici acum nu pot sa-ti raspund, n-am capacitatea de a masura treapta pe care ma aflu. Vreau sa am liniste vis–vis de muzica pe care o fac si de sinceritatea cu care compun o nota sau alta. Muzica este un limbaj universal, probabil una din formele cele mai apropiate de ceea ce este deasupra: cer, Univers, Dumnezeu, o forma divina care poate alina, linisti sufletul omului. Am practicat timp de trei ani, intre 87 si 90, meloterapia la Spitalul de psihiatrie din Jebel, deci stiu ce vorbesc. Ma bucur enorm atunci cand cei care-mi asculta muzica imi spun, ca si tine, ca simt o armonie, o energie pozitiva. Nu am o reteta a echilibrului, nu stiu exact de unde vine, probabil din ce am inmagazinat in mine, ca om cu credinta in Dumnezeu si iubire fata de aproape. Dupa mine, idealul de artist este omul cu credinta in Dumnezeu, care este constient ca are ceva in plus fata de ceilalti, ceva ce i-a fost daruit pentru a-l oferi mai departe, prin arta sa. Este un feedback, un transfer de energie intre tine si spectatori: tu le oferi muzica, iar bucuria, raspunsul lor se intoarce spre tine – energia asta te ajuta enorm.

„Nu as schimba Timisoara pe nici un alt oras”

– Eu nu m-am nascut in Timisoara, ci in Caransebes, in dimineata zilei de 24 noiembrie 1953. Mama lucra ca asistenta medicala, iar tata era ofiter – pana cand s-au facut epurarile celor din vechiul regim. Cand s-a intors intr-o zi de la comisariat, toata mobila era in strada, iar sentinela nu l-a mai lasat sa intre in casa. Le multumesc vesnic parintilor mei ca s-au straduit – si au reusit – sa faca tot ce se poate pentru ca fiul lor sa nu simta clipele grele prin care a trecut familia noastra. Am avut o copilarie modesta, dar linistita si fericita. Imi amintesc cu placere de anii prescolari, intr-un Lugoj linistit si patriarhal. In Timisoara ne-am mutat in 1960, era altceva, alta forfota. In prima zi de scoala, in clasa I, tata m-a dus pana acolo, iar a doua zi am mers de mana, jucandu-ne, cu un coleg ce avea sa devina un prieten de-o viata: Eugen Iosif, cu care m-am regasit, muzical vorbind, in formula de start a „Pro Musicii”, apoi pe Cd-ul „Sensul vietii”. Sigur, daca ma gandesc la Timisoara anilor 60, cand am vazut-o prima oara, ea s-a schimbat, dar au fost transformari lente si firesti. Dupa 89, Timisoara este unul dintre cele mai aliniate orase din Romania la standarde europene. Imi place foarte mult orasul si daca ar fi sa aleg – si, slava Domnului, inca pot sa aleg – nu l-as schimba pe nici un alt oras, n-as locui nicaieri altundeva.

– Multi muzicieni ce s-au lansat si si-au facut un nume in Timisoara au plecat din tara in anii 70-„80. Nu ati fost tentat sa alegeti aceasta cale?

– Foarte multi muzicieni romani, nu numai timisoreni, au plecat in Occident – lista este impresionanta. Foarte putini sunt insa cei care s-au realizat acolo pe plan muzical. Am avut si eu un moment de cumpana, in 1976, cand am primit o propunere pentru a pleca. Oficialitatile si-au inrautatit atitudinea fata de muzica rock si atunci a fost momentul in care am avut gandul asta (foarte controlat) de a pleca. Cea care m-a deturnat a fost viitoarea mea sotie, cu care am discutat indelung, si care mi-a zis: „Nu, baiete, rostul tau este sa ramai aici, sa canti pentru cei ce nu pot fugi si pentru bucuria lor”. Acum, cei ce citesc o sa creada ca-s cuvinte sforaitoare, dar efectiv asa s-a intamplat si-ti spun sincer ca nu-mi pare rau. In ciuda oprelistilor, a cenzurii, a tuturor lucrurilor ce s-au rasfrant asupra noastra si a generatiilor mai tinere de muzicieni, am continuat sa cantam, si-n intunericul salii s-au descatusat energii nebanuite. Nu intamplator, o buna parte din cei ce au avut in 89 curajul sa iasa cu pieptul gol in fata tancurilor a fost publicul, spectatorii de rock. Cu foarte putine exceptii, muzicienii rock si-au pastrat mereu verticalitatea si si-au vazut de treaba, fara osanale, portrete si ode.

– „Sensul vietii”, albumul dvs. de acum 3 ani, a fost primit ca o realizare de exceptie. Noul album va fi o continuare, se va baza tot pe o imbinare a artelor?

– Dublul Cd la care lucram, „Undeva in Europa”, se vrea a fi o suma de impresii muzicale la acest sfarsit de secol, fara a avea pretentia unei radiografii a acestei zone de timp. Din punct de vedere muzical, el urmeaza „Sensului vietii” prin faptul ca va fi un disc de fuziune, cu muzicieni din sfera rock, pop, jazz, clasic si…

– …folclor.

– Am lucrat pe aceste doua discuri cu muzicieni fantastici din aria folclorului, oameni cu multa experienta, profesionisti adevarati, cu care m-am consultat intens, inainte de a incepe imprimarile. Eu am ajuns la folclor mult mai tarziu decat mi-as fi dorit: pe de o parte din cauza subproductiilor folclorice pe care le tot auzeam la radio si pe de alta parte din cauza modei occidentale – eram toti terminati dupa limba engleza. Nu numai ca nu am dat folclorului importanta, dar am si ironizat tot ce venea din zona aceea. Tin minte ca foloseam si noi expresia: „Ce, esti taran?”, lucruri care acum mi se par grave, daca stai sa te gandesti cu maturitatea pe care ti-o da varsta de 45-46 de ani, ca de fapt lucrurile cele mai pure – liantul oamenilor ce traiesc pe acest pamant, in acest spatiu geografic – au fost conservate de folclor si de Biserica. Apropierea mea de folclor s-a produs pe nesimtite, incetul cu incetul, iar in ultimii ani am fost coplesit de grandoarea, de uluitoarea forta si transferul de energie pe care le are. Acum incerc sa-l expun in muzica mea fara sa-l alterez si sa-i stric sensurile.

– Am petrecut o zi alaturi de dv. si sunt deopotriva mirat si impresionat de activitatea febrila pe care o desfasurati. Ati discutat cu un medic despre infiintarea unei fundatii pentru bolnavii de cancer, ati supervizat imprimarea unor reclame la „Radio Vest”, al carui director artistic sunteti, ati „pigalit” cate ceva in studio la noul disc, ati dat o fuga la Arad, pentru o repetitie de trei ore cu actorii Teatrului National, unde realizati muzica unei piese. Pe langa toate acestea, mi-ati acordat interviul si ati fost o gazda perfecta. Cum va descurcati, cum de mai aveti timp si pentru o viata personala?

– Am mare noroc cu familia mea, cu mama si mai ales cu sotia mea, Carmen, care ma intelege si ma ajuta foarte mult, ajutor de care un om cu atatea proiecte, care sta de dimineata pana seara in studio, are mare nevoie. Asta stiu eu sa fac, nu-mi dau seama cat de bine, dar am primit un dar si incerc sa dau cat mai mult. Ne dorim o stare de normalitate, evadam la sfarsit de saptamana sa ne incarcam bateriile in zona Fagetului, a Branestiului, zona mamei; sunt locuri binecuvantate, extraordinare. Daca tot am vorbit de familie, mai e Bobita, fiul Ritei, pisica la care am tinut cel mai mult. Ne-a impresionat extraordinar faptul ca desi nu mai putea sta in picioare, l-a alaptat pana in momentul in care a simtit ca putem noi avea grija de el si atunci a murit. L-am pastrat pe Bobita. Pe noi, nu ne-a ajutat Dumnezeu cu copii, si cand vii seara acasa, e un suflet acolo, pe care-l simti ca are si el un univers al lui si-ti incalzeste toata atmosfera. Are tot felul de tonalitati, miorlaituri, comunicam, dar eu tot incerc sa-l fac sa vorbeasca. Cat de savanti suntem, n-am invatat inca un caine sau o pisica sa vorbeasca. Ma rog de el: „Zi mai, Bobita, ceva, uite, zi <<papa>>. Doua cuvinte daca zici, suntem miliardari. Doar atat sa zici: <<Coca Cola>>”. Dar Bobita nu vrea deloc sa vorbeasca.

 

sursa www.formula-as.ro

Spune-ţi opinia civilizat!