Vocea Timișului va susține permanent adevărul!
AcasăEditorialDupă 24 de ani. Gânduri pioase şi întrebări

După 24 de ani. Gânduri pioase şi întrebări

Publicat in

VOCEA TIMISULUI va susține permanent adevărul mai presus de putere, viitorul mai presus de trecut, cinstea mai presus de confortul financiar, știrea mai presus de editorial și capacitatea de decizie mai presus de diplomația compromisului.
Aşa a şi rămas. Doar că de atunci, de la sfârşitul primului trimestru dintr-a şaptea, nu i-am mai văzut zâmbetul. Iar în locul acelei sclipiri din ochi, nu am mai găsit multă vreme decât tristeţe. Se împlinesc 24 de ani.

Au început manifestările omagiale, seriile de cuvântări, depunerile de coroane… Trec şi cele de anul ăsta. Şi, fără să simţim, se va face şi sfertul de secol de la acel decembrie. Poate măcar acum ar trebui să ne oprim din cavalcada zilnică, pentru un moment de sinceritate cu noi înşine.

Pentru o clipă de adevăr. Sunt multe lucruri nelămurite din Timişoara acelui decembrie. Nu ştim nici astăzi cine erau oamenii despre care martorii primelor zile spun că nu păreau timişoreni şi îi întrebau pe cei din jur dacă localnicii se vor implica în număr mare în proteste. Nu ştim de ce, înaintea primelor focuri de armă, soldaţii au fost ţinta constantă a provocărilor.

Sau cum au fost improvizate atât de “spontan” obiectele cu care spărgeau din prima şi fără vreo zgârietură vitrine uriaşe sau cu care rupeau şenile de tancuri acei necunoscuţi. Sau cum de a acţionat “mulţimea” atât de eficient în multe situaţii, prin metode care te fac să te gândeşti la tehnicile specializate de guerilă urbană.

Iar dacă te pui pe o documentare minuţioasă asupra evenimentelor şi a contextului, în loc de răspunsuri, te trezeşti cu tot mai multe întrebări. Cu toate astea, nu mă voi putea întreba vreodată dacă la Timişoara “a fost sau n-a fost”. Fiindcă zecile de mii de timişoreni ieşiţi atunci în stradă din apartamentele îngheţate, înfometaţi, umiliţi şi cu gândul la viitorul copiilor, au făcut cu siguranţă revoluţie. Am trăit acele momente, am fost acolo. Nu mă poate minţi nimeni!

Mă întreb, totuşi, altceva: ne-a ieşit revoluţia? S-a împlinit? Sau a reuşit, mai degrabă, cealaltă revoluţie? Aceea cu iz de laborator, peste care dai când te apuci de făcut puzzle-ul ultimelor trei decenii…

Mă întreb asta cu amărăciune şi văzând ceea ce putem vedea cu toţii. Că magazinele ne sunt pline, dar cu mărfurile altora. Că mii de fabrici s-au închis, că am atins un nivel de sărăcie neimaginat în urmă cu 24 de ani, că mulţi dintre noi aşteaptă cu sufletul la gură să mai treacă o iarnă cu bine.

Că electricitatea produsă chiar de noi se scumpeşte galopant, fiindcă aşa au cerut unii de afară. La fel şi gazul, în mare măsură provenit din propriile resurse. Că liberă trecere a graniţei, cerută atunci, la revoluţie, s-a transformat în pribegia a milioane de români care îşi caută un rost şi o pâine printre străini, de multe ori în condiţii umilitoare. Că nu mai poţi, dacă eşti sincer, să vorbeşti despre “economia românească”, pentru că din ea a rămas mai degrabă o sumă de mecanisme şi terminaţii economice ale altora.

Că în spitalele noastre poţi muri cu zile din cauza subfinantarii, că unele dintre şcolile noastre au fost evacuate sau plătesc chirie şi că oricum educaţia nu mai e ce a fost odată, fiindcă aşa se vrea.

Că pădurile ne sunt trimise la export, că ne sunt date resursele pe mai nimic, că de la 1 ianuarie se dă liber la vânzarea pământului către străini. Că din armata noastră au rămas câteva unităţi, cât de făcut parade şi trimis în misiuni de mercenariat prin te miri ce colţuri ale lumii şi că înzestrarea ei se face cumpărând pe bani grei fiare vechi de la străini.

Că ne-am pricopsit cu datorii pe câteva generaţii şi cu o clasă politică ce ne batjocoreşte fără pic de resentiment de 24 de ani, în numele intereselor proprii şi ale stăpânilor de afară…

A cui revoluţie a învins? A noastră sau a celorlalţi?

După 24 de ani, e din nou 17 decembrie. E zi de doliu în oraş. Una dintre străduţele sale poartă acum numele tatălui Valentinei. La colţul altei străzi din Girocului, marmura unei cruci strânge cu răbdare semnele trecerii timpului. Acolo a căzut tatăl colegului Juganaru. Peste tot prin oraş se aprind lumânări zilele acestea. La fel şi în restul României. Odihnească-se împăcate sufletele celor căzuţi în acel decembrie!

PS: Dacă greşesc cu ceva prin aceste rânduri, corectaţi-mă. Dacă simţiţi că pe lista neîmplinirilor aţi mai adăuga, adăugaţi. Dacă mai aveţi timp, nervi sau vreme, spuneţi ce aveţi pe suflet în comentariile voastre!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Ultimele articole

Tardivitate instituțională! Agenția Națională de Integritate somează Spitalul Județean Timișoara să-l tragă pe dreapta pe prof. dr. Lazăr Fulger

Până una alta, azi, indiferent pe ce parte e întoarsă decizia inspectorilor de la...

Pe calendar! ANAF și IPJ Timiș se roagă de Primăria Giroc să pună la dispoziție documentele tehnice care au stat la baza imobilelor construite...

Partea senzațională a investigației noastre jurnalistice de azi nu e neapărat că administrația locală...

Comentarii recente

Articole asemănătoare

Senatoarea PNL Alina Gorghiu, apel la calm pe tema sălii polvalente şi a centurii de sud. Cum îl susţine pe Robu

O decizie luată cu calm, dar în folosul timişorenilor, nu în baza unor orgolii...

Revolutia uitata! Tu ce crezi c-a fost?

Culegând cartuşe din Girocului, holbându-mă la tancul ăla ars şi cu şenilele rupte sau...

Cosmin Ţînta – Revoluţia mai poate învinge

Cel mai mult mă bucură sentimentul că naţia nu a fost înfrântă şi că...