În luna lui ianuarie a acestui an, Ion Monoran ar fi împlinit 61 de ani. Este membru fondator al ziarului Timişoara şi al Societăţii Timişoara , cea care aruncă în dezbaterea publică (ceea ce avea să devină) celebra Proclamaţie. Este unul dintre cei care s-au aflat în frunte e în faţa lui Tökes, oprind tramvaie şi îndemnând timişorenii să se ridice împotriva dictaturii comuniste.
Născut în 1953, în judeţul Timiş, „Mono”, după cum îi ziceau cunoscuţii, şi-a piperat scrierile cu un devotament aparte şi o tentă de sensibilitate.Acțiunile sale din cadrul redacției ziarului Timișoara îl însușeau cu multe calități demne de apreciat atât ca jurnalist, cât și ca om.
În ultima clasă de liceu a fost exmatriculat, alături de alţi colegi, pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Într-o declaraţie dată anchetatorilor, Monoran declara că intenţiona să părăsească ţara pentru a călători şi pentru a scrie poezii.
Iosif Costinaş îl caracteriza ca „Poet. Poet rareori publicat. Pentru că nu acceptă să i se ciopârţească, spre a fi publicate, versurile. Boem. Dar un boem căruia-i place să fie „tras” la costum şi cravată. În discuţiile cu amicii (la bere, la grădina „Cina”, spre pildă) sare de la un subiect la altul. Poţi însă, să-i iei vorbă din gură, nu ţine, neapărat, să fie el cel mai ascultat de la masă”.
După o riguroasă selecţie de autor, finalizează volumul Locus Periucundus ,publicat la Editura Marineasa în 1994, cuprinzând poeme scrise în anii 1975-1989. Pe 2 decembrie 1993, inima lui Ion Monoran cedează. Volumul „Ca un vagabond într-o flanelă roșie” vede lumina tiparului 3 ani mai târziu.
Era un adept înfocat al presei viguroase considerând că societatea românească are nevoie de perspective noi, de învățarea unor valori noi, dar în același timp era susţinea și presa de spectacol, de scandal sau presa acelei perioade, care, în general funcționa pe principii comuniste, o presă care “nivela și alinia”. Dedicat întru totul cotidianului Timişoara, atunci când publicaţia era în căutare de un spaţiu stabil, şi-a oferit propriul cămin unde locuia alături de familia sa, drept sediu.
Poetul „cu plete-n vânt”, a rămas în cutia istoriei bănăţene, alături de alte nume cu rezonanţă, precum Iosif Costinaş, Viorel Marineasa, Marcel Tolcea, Ioan Crăciun sau George Şerban.
sursa foto:https://blog.itmorar.ro
