Volumul lui Mircea Cărtărescu este unul publicat relativ recent, în 2012. Cele 200 şi un pic de pagini construiesc 21 de capitole. Cartea nu este foarte voluminoasă, însă după cum “strigă” şi clişeul, esenţele ţări se întâlnesc în sticluţe mici. Lectura este uşor de “digerat” atât pentru fanii lui M. Cărtărescu cât şi pentru cei care nu sunt familiari cu scrierile sale.

În ceea ce priveşte conţinutul, acesta “gravitează” în jurul tematicii timpului. Colecţia de eseuri şi scrieri personale este redactată într-o perioadă apropiată de contemporaneitate, în ciuda subiectelor abordate.

Volumul izvorăşte nostalgic cu o localizare temporală, “Mă privesc acum, un om de 55 de ani care, probabil, nu a făcut nimic în viaţă”. Scrierile abundă în diversitate, de la istorisirea achiziţionării primei perechi de blugi ce stăteau drepţi dacă erau proţăpiţi în podea iar posesia unui astfel de lux era o adevărată aventură având în vedere acea perioadă şi până la povestiri mai apropiate de suflet, mai emoţionale, spre exemplu prima sa “întâlnire” cu dragostea (“ca şi cum făcând dragoste, miliardele de bărcuţe de hârtie eliberate din pântecul meu ar pătrunde în pântecul femeii mele, într-o geografie necunoscută şi stranie”).

Capitolul intitulat “Ada-Kaleh, Ada-Kaleh” este un tablou zugrăvit în cuvinte. Imaginile artistice se împletesc armonios şi conturează cu profunzime insula turcească de pe Dunăre, din trecut. Vizual, ţi se ridică în faţa ochiilor construcţiile “otomane”, olfactiv, parcă puteai simţi aroma dulceagă de narghilea iar din punct de vedere gustativ, papilele gustau din frăgezimea rahatului turcesc.

Autorul se avântă şi în zone mai restricţionate, din punct de vedere emoţional, el povestind despre sărăcia mizeră în care îşi ducea traiul alături de familia sa, precum şi despre decesul fratelui său geamăn, Victor. Acesta din urmă, născându-se cu o maladie rară ce presupunea poziţionarea organelor interne “în oglindă”.

Indiferent că le “pune pe tavă” istorisiri din trecut, cititorilor săi sau îşi aşterne gândurile pe hârtie, romanul “Ochiul căprui al dragostei noastre” este unul reuşit, nu apogeul scrierilor lui Cărtărescu, însă unul ce merită “rumegat”.

Spune-ţi opinia civilizat!