Cel puțin din perspectiva unui om care s-a bucurat de Timișoara o bună bucată de vreme și, mai apoi, a migrat spre străzile agitate ale Capitalei. E de pomană să subliniez punctele slabe sau cele puternice, dar aș vrea să aduc câteva sub un numitor comun, după cum zicea si bătrânul Einstein, în fața lui Dumnezeu suntem toți la fel de deștepți, dar și la fel de proști. Acum oscilează și cine sau ce este Dumnezeul tău, dar asta-i deja altă discuție.

Nu, nu e general valabil că bănățenii sunt făloși, nu, nu e general valabil că bucureștenii sunt miticii lui Caragiale. Că e mizerie și se fură? Poți să circuli liniștit cu R.A.T.B.-ul și o țigăncușă mânjită să atenteze la telefonul tău, la fel de bine cum poți urca în R.A.T.T. și un boschetar cu iz de diluant să încerce să îți cotrobăie prin poșetă. Edilitar vorbind, nici nu are sens, Nicolae Robu își dă filme exotice cu palmieri, escapade la Ibiza și balade la chitară cântate la apus, în timp ce Sorin Oprescu se autoproclamă ca fiind primarul bestial. Câini fără stăpân găsim și ici și colo, diferă doar babele care îi hrănesc și tomberoanele unde-și fac veacul. Și aș putea continua la nesfârșit, dar doamne ferește și apără-ne de necurat, cum să fie la fel?  Stereotipurile de genu ar putea fi sparte cu mai multă ușurință decât vesela de la o nuntă grecească, dar mai apoi de ce ne-am mai lega? Pe cine a mai urî? Și la fel de ușor am putea să înțelegem că o vioară fără corzi e ca un frigider fără ușă, iar una lipsită de vergea, tot pe acolo. În loc să ne căutăm reciproc coșuri pe față, mai indicat ar fi o cremă anti-acnee pentru toți. Dar până atunci oamenii se rezumă la a-și turna găleți cu gheață în cap și la selfie-uri în toalete publice.