Pentru mine, piesa care se desfăşoară sub ochii noştri curge prin filtrul a două texte. Pe de-o parte, unul din DEX, care face definirea autismului. Îi dau citire: “autism, s.n. – stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară şi intensă trăire a vieţii interioare.” Pe de altă parte, un celebru crâmpei marca nenea Iancu: “Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… Că orice român, că orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… mă gândesc… la ţărişoara mea… la România… la fericirea ei!… la progresul ei!… la viitorul ei!”…
Parol, monşer… Nu cred că greşesc cu ceva, rămânând blocat între aceste două texte, atunci când mă uit la ce se întâmplă în politicul nostru. Mi-e pur şi simplu greaţă… Şi din păcate, piesa asta de teatru prost e departe de a fi gata. Pentru “binele tărişoarei” vor sări, dacă nu nişte udemeristi, măcar nişte liberali reformatori, sau poate şi unii şi alţii, sau poate alţi porumbei scoşi de prin joben… până luni se fac şi se împletesc tot felul de “comitete şi comiţii” salvatoare. După care va veni o altă zi de luni, va veni o altă lună, se va face vreo nouă lună plină pe cerul nu-stiu-carora… şi uite aşa, piesa caragialesc-autista a politicienilor se repetă la nesfârşit!
Ne vor minţi din nou cu milionul de locuri de muncă ce va să vie, cu vreo reducere a TVA-ului, cu dreptăţi care vor fi duse până la capăt sau cu cine ştie ce robinete pentru distribuit laptele şi mierea, direct acasă… Cam unul din trei români va muşca din nou. După care vom înjura iarăşi în pumni, primind în locul celor promise taxe şi accize noi, scumpiri, batjocură… De ce nu, chiar şi nişte dări pe aerul respirat, după ce l-or vinde şi pe ăla vreunui Fritz, când n-or mai fi altele de vândut!
Nu v-aţi săturat? Noi, ăştialalţi doi din trei români, care nu mai muşcăm şi nu mai mergem la vot, ce facem? Căci, din păcate, nici măcar de-o sfidare care să le ajungă la obraz nu se alege din furia şi refuzul nostru… Chiar nu ne putem schimba clasa politică? Oare chiar ne resemnăm în faţa ruperii cu valenţe patologice dintre realitatea lor şi realitatea noastră?
