Mi-a plăcut mult Loverboy-ul lui Cătălin Mitulescu, fără a avea sentimentul că e un film de excepție. Regizorul îți construiește de la bun început un cadru sterp. În deșerturile Dobrogei, pe un drum care cine știe unde mama naibii duce, pentru că – scuzele de rigoare! – Hîrșova poate fi la mama naibii, un puști care-și face freza mai des decât clipește, trăiește o viață de belfer. Aparent, el repară hârburi, servește mici la niște mese crăcănate și are grijă ca bunică-său senil să fie pamperizat de o tanti pe care o plătește sumar. In realitate, seduce gagici pe care le plasează apoi unei rețele de prostituție. Meseria lui? Cuceritor.
Nu neapărat scenariul te cucerește la Loverboy. Până la urmă, și un Cassanova se poate îndrăgosti, și asta nu e o descoperire care să inventeze mersul pe jos, indiferent în ce context e pusă. După ultima secvență, hipnotizat de privirea lui Luca (George Piștereanu) din spatele căștii de motociclist, te întrebi ce ți-a plăcut, totuși, așa de tare, la un film în aparență banal. Răspunsurile – cel puțin pentru mine – au fost două.
“Pentru Luca am avut o luna de documentare, în timpul căreia m-am întâlnit cu doi ‘loverboy’ și am încercat să înțeleg cât mai mult din viața lor de zi cu zi.”
George Piștereanu
Aproape nici o creație artistică nu poate emite pretenții de valoare dacă nu-și construiește această valoare pe pilonii unor personaje puternice. În Loverboy, există trei: Luca, Veli și bunicul lui Luca. Cuplul Piștereanu – Ada Condeescu, atât de intens în spectaculosul Eu când vreau să fluier, fluier… se reunește într-o schemă în care individualismul fiecăruia nu domină, ci completează și construiește. Nu cred să existe în cinematografie românească un personaj mai apropiat de James Dean ca Piștereanu în Loverboy. Și nu cred să existe în momentul de față o actriță mai proaspătă ca Ada Condeescu, care reușește să te convingă și de faptul că dacă-și acoperă sânii cu pătura o face pentru că vrea, și nu pentru că îi e rușine de privirea pofticioasă din scaunul de cinema.
Al treilea personaj e Ion Besoiu, cândva căpitan pe nava Speranța. Unicul cuvant rostit de bunicul lui Luca este un chinuit ”c-c-cu…r”, într-o scenă care va rămâne memorabilă și va face cu siguranță milioane de afișări pe YouTube. Dar apariția din altă lume a acestui actor de legendă, voit haladit, e fix liantul care unește, măcar temporar, sentimente și vieți în universul decupat-boem creat de Mitulescu.
