Dar, sincer, mie altceva nu-mi dă pace: sentimentul stăruitor că vremurile ne împing naţia şi ţara spre un neiertător al doişpelea ceas, de la acest 1 ianuarie. Şi că fie ne întâlnim “mintea de pe urmă”, fie pierdem o minunăţie ţară şi devenim iremediabil sclavi moderni cu acte “în regulă”.
Ştiu, scenariul pare desprins din filmele cu teorii ale conspiraţiei. Dar dacă treci de ceaţa informativă densă, în care suntem băgaţi zilnic şi cu sârg… Dacă tragi aer în piept şi priveşti cu atenţie la adevăratele mecanisme puse în mişcare… S-ar putea, cititorule, să te ia şi pe tine cu nişte fiori!
Trei mari lucruri se întâmplă deodată de la acest 1 ianuarie: încă nouă state din UE se “îndura” să ne acorde liber acces pe piaţa muncii, acasă este liberalizată vânzarea de terenuri către străini, iar procesul de “regionalizare” va fi accelerat, sub presiunea rigorilor de finanţare europeană pentru intervalul 2014-2020.
Şi va fi accelerat cel mai probabil în mod nesăbuit, de către o clasă politică habarnistă şi deloc preocupată de prezentul şi viitorul nostru!
Nu ştiu dacă începeţi să simţiţi fiorii, punându-le pe toate trei împreună. Aşa că hai să privim la România acestui 1 ianuarie.
Ţară este făcută zob sub aspect economic, după aproape un sfert de secol de jaf şi distrugere. Iar ce mai ticăie economic, nu prea îşi varsă prinosul pe la noi. Implicit, suntem zob şi sub aspect social. N-ai zice asta luând de bun, spre exemplu, procentul şomajului cu care se laudă politicienii. Atâta doar, că nu suntem cu toţii proşti.
Ci foarte conştienţi de dimensiunea eşecului pieţei de muncă de acasă, în faţa cererii. Tocmai de aia am adăuga la cifrele fluturate, cele 3-4 milioane de români plecaţi deja în pribegie prin Europa după o pâine.
Iar atunci, nemernicii zilei nu ar mai deschide gura: şomajul românesc real bate tristele procente de prin Grecia şi Spania. Şi mai grav este că veniturile majorităţii celor patru milioane şi ceva de români angajaţi acasă sunt mizerabile comparativ cu cele din UE, dar costurile vieţii sunt cam aceleaşi.
Şi că ăştia care ne mai luăm salariile în lei trebuie să ţinem în spate mult mai mulţi pensionari decât suntem noi şi să creştem copii cu alocaţii de sub zece euro pe lună!
În acest tablou cu milioane de oameni plecaţi deja, cu alţii pregătiţi să o facă, de prea multă sărăcie şi lipsă de orizont acasă, se liberalizează vânzarea pământului.
Sigur, s-au tras nişte prevederi pe ultima sută de metri. Voit conservatoare, protecţioniste. Cică nu se vinde pământul de sub naţie chiar aşa… Trebuie întrebaţi mai întâi vecinul de brazdă, apoi tineretul agricultor din sat, apoi statul, dacă vor să cumpere.
Am o întrebare tâmpă: ce se întâmplă dacă vecinul e deja o companie străină, puţinii tineri din sat lucrează pe mai nimic la aceasta, iar reprezentantul statului şi-a luat deja partea?
Şi, pentru ca scenariul să fie complet iar realitatea crudă, mai-marii momentului sunt gata de regionalizare. Că doar şi carnea ajunge cu succes la vânzare, în vitrine, după ce e tranşată şi procesată!
Să fie totul întâmplător? Să fie doar o poveste de stranii coincidenţe, dar care se va termina bine? Sper din tot sufletul, aşa să fie. Căci dacă nu, avem dreptul la fiori: ne-am afla în faţa unei formule de neo-colonialism mai fin şi elaborat pregătite ca niciodată în istorie.
Cu program minuţios şi aplicat răbdător: sărăceşti populaţia locală, îi apuci frâiele economiei şi pe ale luării de decizii, o dezrădăcinezi împingând-o la pribegii economico-sociale… Îi cumperi apoi, bucată cu bucată, suportul natural al existenţei unei naţiuni: teritoriul. Gurile de tun tac, nicio armă nu fumegă. Iar cucerirea ia sfârşit, cu succes şi fără defilări de trupe…
Indiferent care din variante e cea corectă, anul care vine nu va fi uşor. Trebuie să rămânem, totuşi, optimişti: eu sper că ne vom întâlni cu “mintea de pe urmă” şi că nu ne vom lăsa. Că vom avea credinţă, că ne vom solidariza şi că vom face astfel ca lucrurile să mai curgă şi în favoarea noastră. La mulţi ani români, La mulţi ani România,La mulţi ani Timişoara !!!
