Vineri dimineață. Mă trezesc cârpit de somn, lucrez un pic și apoi plec la Primărie, la conferința lui Stoia, cu bicicleta. O iau la goană pe străduțe, prin hârtoape, pe treceri de pietoni, claxonat și înjurat de șoferi. La 11 fără 5 minute am ajuns, dau să urc rapid dar mă oprește gardianul. „Unde mergi?” „La Stoia”, îi răspund, „mă știți că vin aproape zilnic pe aici”, îi arunc peste umăr între timp. Mă opresc două minute la automatul de cafea și apoi intru în antecamera ce duce în biroul viceprimarului.
Dau să apăs pe clanță când o secretara (sau ce o fi), care stătea în spatele unui calculator, îmi zice că nu se mai poate. „Cum nu se mai poate?”, întreb, uitându-mă la ea prostește, neînțelegând ce se întâmplă. „Domnul Stoia a închis ușa…cu cheia”, adăugă ea după o secundă. „Nu se mai poate intra, ne-a zis că cine vine după ora 11 să nu mai intre”. Mă uit la ceas, 11.01. „E ora 11” îi zic. Ea se uită la calculator, „ E 11 și 3 minute…” Lipsit de reacție, ies din anticameră și pe hol mă întâlnesc cu alt jurnalist. Mă iau după el și intrăm amândoi. Poate avem mai mult succes. Secretara recită aceeași poezie. Ne uităm unul la altul, dau din umeri, mă întorc și plec năucit.
Percepția unei părți a politicienilor din Timișoara vizavi de jurnaliștii locali este extrem de deformată. Ei au impresia că ziariștii sunt la dispoziția lor, mici scribi agitați a căror singur destin este să imortalizeze, pentru electorat, aceeași gargară învechită, aceleași certuri și ciondăneli, toate acompaniate de prea puțină performanță. Cu pretenția înscrierii într-un orar autist. Unul întârzie jumătate de oră în fiecare zi, altul este punctual la limita paranormalului, iar ziaristul trebuie să lase totul și să fugă cu sufletul la gură, poate, poate, știrea va fi știre.
În timp ce așteptam pe bancă, în parc, următoarea conferință, mă gândeam oare despre ce vorbește viceprimarul, ce shocking news prezintă acum jurnaliștilor care au avut norocul să ajungă înainte de fatalul ceas al încuierii porților, și apoi mi-am dat seama că nu am pierdut nimic. De câteva luni bune, Stoia vine cu aceleași subiecte lipsite de rezolvare, câte un bar care a încălcat legea, cât un mormânt în care țiganii și-au îngropat abuziv mortul, câte un garaj care face copii xerox fără a avea aprobare, mărunțișuri prezentate pe tonul casnic al unei telenovele columbiene lipsită de miză. Se speculează că „Moș Stoia” este păpușa Cristeștilor, pus la Primărie ca să niveleze terenul pentru amplasarea de terase în parcuri, terase care ar fi deținute de cei doi oameni de afaceri, și într-adevăr, proiectele de acest fel se înmulțesc în sertarul lui Stoia, proporțional cu „problemele importante” rezolvate de viceprimar.
Gestul viceprimarului de a închide ușa în nasul „întârziaților” se înscrie perfect în registrul sportului olimpic practicat de funcționarii publici. Dar biroul lui nu este, de fapt, al lui, este doar o încăpere care îl găzduiește patru ani, până vine alt viceprimar. Mai mult, este într-o instituție publică, care are rolul de a gestiona și a administra destinele a 400.000 de timișoreni. Doar ușile de la casă se închid cu cheia, ca să nu intre hoții, dar ce te faci atunci când hoții sunt deja înăuntru?
