Cei care reuşeau să-şi mai ducă suflările împânziseră Spitalul Judeţean. Fişele tuturor transmiteau vag „plagă împuşcată”, nimic mai mult, nimic mai puţin. Nu ieşea nimeni, nu intra nimeni, forţele de ordine primiseră comandă şi o respectau cu stricteţe.Bilanţul deţinut de comitetul judeţean de partid indica: 58 de morţi, 200 de răniţi şi 700 de reţinuţi.
În dimineaţa zilei de 18, dictatorul Nicolae Ceauşescu părăseşte ţară pentru o vizită în Iran iar Elena rămâne la cârma ţării. Primul ei ordin? Aducerea la Bucureşti a celor 43 de trupuri neînsufleţite. Fără ca rudele să fie anunţate, în confortul laş oferit de noapte, maşini frigorifice părăseau Timişoara. Arse iar cenuşa lor aruncată fără remuşcări într-un canal, cei 40 de eroi căzuţi, au dispărut.
Ce nu înţelegea conducerea? Spiritul revoultionar nu mai putea fi reprimat. Demonstranţii au ieşit din nou în stradă. În jurul orelor 18:00, s-a tras din nou în mulţime, sute de tineri au sfârşit pe treptele Catedralei din centru. Ziua de 18 a fost însă una ce a dat de veste şi restului ţării despre confruntările înfierbântate ce au loc în capitala bănăţeană, ziua când Timişoara a scânteiat speranţă în toată ţara, ziua când pentru prima dată a fost fluturat steagul tricolor fără stema comunistă. Radio Europa Liberă a difuzat o casetă înregistrată în timpul confruntărilor sângeroase din ziua precedentă şi întrega Românie a aflat că, la Timişoara, oamenii mor luptând împotriva regimului totalitar.
