Într-un moment de slăbiciune emoţională, firul gândurilor mi s-a furişat în cutia cu amintiri. Scurtul „trip” spre o vârstă mai fragedă, naivă şi jucăuşă s-a oprit la capitolul sărbători şi cum e „sezonul”, mi-am amintit de Paşte, mai precis cum obişnuia să fie. Mi s-au derulat imaginile post-pascale când bunică-mea, o credincioasă împătimită, îmi pălăvrăgea cu orele, an de an, aceiaşi poveste despre Iisus, păcate, răstignire, Înviere şi alte cele bisericeşti, pe care probabil le-am ascultat cu interes la început dar cu timpul s-au rezumat doar la a fi repetitive ca reclama farmaciei Catena. Acelaşi fir a continuat să-mi arate bucuria şi entuziasmul, acum inexplicabil, pe care îl simţeam când mergeam după aşa-zisele „haine de Paşti”, un fel de outfit de biserică pe care îl purtam pentru prima dată întreaga zi de duminică. Mergeam chiar şi la biserică, la şase punct fix eram în picioare „gata de acţiune”, căci abia după aia puteam să încep maratonul ciocnirilor.
Mai era sentimentul acela de exaltare când, în sfârşit, mi se răspundea la întrebarea „Da’ ouăle ? Ouăle când le vopsim ?” şi nu pentru gust sau culoare, ci pentru că anual primeam câte unul mai special, de bibilică care era predestinat să-mi aducă victorie în faţa copiilor de pe stradă. Aveam şi unul de lemn, dar nu-l foloseam decât la nervi şi supărare. Partea preferată: iepuraşul. Simbol căruia, ruşine mie, abia astăzi i-am aflat semnificaţia, iepurele este un semn păgân ce o ilustrează pe zeiţa primăverii, Eostre. Se zice că aceasta ar fi găsit o pasăre rănită în timpul iernii şi, pentru a-i salva viaţa, a transformat-o într-un iepure. Deşi nu mai era pasăre, încă putea să facă ouă. În amintirea mea, iepuraşul era mai „basic”, era acolo în categoria lui Moş Crăciun şi Moş Nicolae, un furnizor de cadouri. Ceea ce făcea totul mai aparte era faptul că la mine „veneau” doi, iepuraşul românesc şi iepuraşul maghiar. Zadarnic mă chinuiam să le explic amicilor acest fenomen, căci mă priveau sceptic şi un pic invidios.
Acum nu prea îl mai simt, poate m-am golit eu, dar sentimentele alea calde şi euforice nu se prea mai arată la faţă, eventual după câteva pahare de vin. În Dumnezeu şi cele bisericeşti am încetat să mai cred odată ce mi-am mai pus una alta în bagajul cunoştinţelor, ouăle roşii vin în caserole de la supermarket în mare parte şi le rumeg cu ulei şi piper deasupra, iar iepuraşului i-au crescut standardele şi s-a cam plictisit să-mi aducă cadouri, îmi mai aduce un 50 -100 de lei şi-un „Vezi ce faci cu ei”. Nici atmosfera nu mai e la fel sau, repet, nu o mai simt eu la fel. Viaţa s-a comercializat şi odată cu ea a comercializat şi tradiţiile, le-a ambalat şi le-a dat spre vânzare, la ofertă.
